Hrisovul este un act oficial emis de domnul unei țări românești, prin care se dăruiau sau se confirmau pământuri, se acordau scutiri și privilegii ori se rezolvau litigii, fiind întărit cu sigiliul domnesc și, adesea, cu mărturia marilor dregători. Pentru istoricul de azi, aceste documente sunt printre cele mai valoroase izvoare despre Evul Mediu românesc, deoarece arată cine stăpânea ce, cine avea ce drepturi și cum funcționa cancelaria domnească. Răspunsurile de mai jos explică, pe rând, ce erau, cum arătau și cum se citesc.
De unde vine cuvântul „hrisov”?
Termenul vine din greacă și face trimitere la un document sigilat cu un sigiliu de aur, adică la o bulă de aur. În timp, a ajuns să desemneze, în Țările Române, actul solemn al domnului, indiferent de materialul sigiliului. Alături de hrisov, în documentele vremii apar și alte denumiri: uric, carte domnească, zapis, fiecare cu rol propriu. În practică, diferențele nu sunt întotdeauna tranșante, iar istoricii discută încă nuanțele între unele dintre ele.
Ce se hotăra printr-un hrisov?
Domnul folosea hrisovul pentru o gamă largă de decizii. Cele mai frecvente erau cele legate de pământ și de oameni, pentru că proprietatea era temelia puterii economice și sociale. Printr-un hrisov se putea:
- dărui o moșie unui boier, unei mănăstiri sau unui slujitor al domnului;
- confirma stăpânirea unei familii asupra unui pământ, atunci când apăreau dispute;
- scuti o comunitate sau o mănăstire de anumite dări sau obligații;
- acorda privilegii negustorilor sau orașelor, de pildă drepturi de comerț;
- rezolva un litigiu, hotărând cine are dreptate.
Pentru stăpânii de moșii, un astfel de act era dovada supremă a drepturilor lor, mai puternică decât orice mărturie orală. Familia care îl avea în arhiva casei își putea apăra drepturile în fața unor pretendenți, iar documentul se păstra cu mare grijă, adesea copiat și transmis din generație în generație.
Cum arăta un hrisov și ce conținea?
Documentul avea o structură destul de stabilă, cu părți ușor de recunoscut. Începea cu o invocație religioasă, apoi apărea numele și titlul domnului, urmate de expunerea situației: cine cere, ce s-a întâmplat, ce drept există. Urma partea principală, în care domnul hotăra, apoi o amenințare spirituală sau materială împotriva celor care ar încălca actul, uneori un blestem. La final erau notați martorii, adică marii boieri din sfatul domnesc, data și numele scribului care redactase textul.
- Invocația religioasă.
- Numele și titlul domnului.
- Prezentarea cauzei sau a cererii.
- Hotărârea domnului.
- Sancțiunile pentru cei care nu respectă actul.
- Martorii, data și semnele de validare.
În ce limbă erau scrise și cum erau datate?
Multă vreme, limba cancelariei din Țările Române a fost slavona, limbă de cultură și de administrație, folosită în biserică și în actele oficiale. Treptat, începând mai ales cu secolul al XVII-lea, româna a început să înlocuiască slavona în documente, ceea ce schimbă și modul de a le citi. Datarea nu se făcea cum o facem azi: anul era socotit de la facerea lumii, după un calcul folosit în lumea ortodoxă, iar istoricii îl convertesc în anul nostru obișnuit. De aceea, la prima vedere, datele din hrisoave par neobișnuit de mari.
Cine scria hrisovul și cine îl valida?
Redactarea revenea unor scribi specializați, numiți diaci, care lucrau în cancelaria domnească și cunoșteau formulele corecte. Domnul confirma actul prin sigiliu și, uneori, printr-o semnătură sau o formulă proprie. Martorii din divan dădeau greutate și publicitate deciziei: dacă marii boieri apăreau în act, era greu ca cineva să conteste ulterior că hotărârea fusese luată public. Cum se formau acești dregători și ce loc aveau în stat, explică materialul despre boierii din Țările Române, cu rang, pământ și putere.
Sunt toate hrisoavele autentice?
Nu neapărat. Pentru că documentele valorau mult, au existat și falsuri sau interpolări, adică adăugiri ulterioare care schimbau înțelesul unui act. Uneori, mănăstirile sau familiile care își pierduseră actele originale le „reconstituiau”, iar copiile ulterioare erau completate. Istoricii verifică atent scrisul, limba, formulele, numele dregătorilor menționați și corelarea cu alte acte. Un hrisov incert nu este neapărat fals, dar cere prudență.
Cum citește un elev sau un pasionat un hrisov?
Nu e nevoie de pregătire de arhivist pentru a înțelege esențialul. Un editor modern oferă de obicei traducerea sau transcrierea în limba română actuală, cu note. Câteva întrebări simple te ajută:
- Cine este beneficiarul actului?
- Ce primește sau ce confirmă domnul?
- Cine sunt martorii și ce funcții au?
- Ce amenințări sau obligații apar la final?
Răspunzând la aceste întrebări, un text care pare complicat se transformă într-o poveste despre putere, proprietate și relații sociale, iar fiecare nume din listă devine un indiciu despre cine conta într-o anumită epocă.
Unde se păstrează documentele?
O parte dintre hrisoave s-au păstrat în original în arhive de stat, în colecții ale mănăstirilor sau în fonduri de familie, iar altele se cunosc doar din copii și din traduceri făcute ulterior. Au fost publicate culegeri de documente, cu transcrieri și comentarii, ceea ce le face accesibile cercetătorilor și elevilor. Multe sunt digitizate, deci pot fi consultate fără deplasări. Conservarea cere condiții speciale de umiditate și de lumină, pentru că hârtia și cerneala veche sunt fragile, iar un document deteriorat înseamnă o informație pierdută pentru totdeauna.
Ce mai putem afla din ele?
Dincolo de pământuri și dări, hrisoavele păstrează nume de sate, de oameni, de dregători și de obiceiuri, adică o hartă a lumii de atunci. Ele permit reconstituirea genealogiilor, a drumurilor și a evoluției așezărilor. Pentru cine vrea să exploreze mai multe astfel de izvoare și teme din istoria medievală, CronicaPlus adună materiale scrise pe înțelesul tuturor.
